De ce asimilez fiecare om cu un medic? Fiecare om este un medic, ce isi primeste in cabinet pacientii si si-i trateaza cu sictir, ii uita prin fise medicale, ii injura in caz ca au ceva stupid, o fac pe-a desteptii si dupa aia plec la urmatorii. Pacientii sunt doar o sursa de venit, sau alte bonusuri la un salariu mizer, pe care un medic il inghite.
Viata noastra ne este salariul. Nu e de ajuns! Din pacate spunem “doar o viata avem!” si trecem mai departe. Facem analogia, “viata este ca o scena de teatru si ni suntem actorii…”, sau alte clisee, dar nu! Noi suntem doar niste medici ce traim intr-o mizerie, ne ingrasam cu iluzii, bonusurile ne sunt nimicuri, la fel ca salariul.
Iar eu alerg. Vreau sa alerg din acest cadru spre lumea mea abstracta. De ce vreau sa fug? Habar n-am! Alerg pentru a ajunge in rai, sau poate la sud de Rai. Nu as simti idealul nici daca ar fi un panou in fata mea zicandu-mi asta. De asta nu ne avem idealul. Poate il avem, poate e langa noi, poate ne zambeste. Il/O (accent pe feminin) si fugim de el (ideal), ea (persoana) – (Marin Preda este vizat, citez din Cel mai iubit dintre pamanteni – “Femeia e idealul. Ce e mai frumos?”). Deviez. De ce deviez? Ca sa fug la alt subiect. Cu niste degete butucanoase imi tratez urmatorul pacient: urmatorul subiect. Dar nu… hai sa raman aici.
Ma obsedeaza fuga, fuga mea spre abstract, fuga mea spre sud de Rai, fuga mea spre pacat ce ma obsedeaza. Ce pot sa imi doresc cand am totul? Nimicul! E asa de paradoxal, iar eu il imbratisez cu asa de mult drag. Imi iubesc vidul. De ce? E abstract! E abstract, e imposibil de imaginatCeea ce e abstract e pana la urma ce imi place, ajunge sa imi placa ceea ce e total anormal. Pentru ca pana la urma: ce e normalul?
Normalul e un cliseu! Normalul e un fel de lucru pe care toata lumea il are in comun. Normalul e un fel de medie a gandurilor tuturor, e un lucru pe care toata lumea il intelege la fel, si nici macar nu ar trebui sa ne luam la harta. Il refuz! Nu intr-un mod extremist, il refuz in ideologia mea, refuz sa cred ca poate exista cineva sa-mi zica “e normal sa mananci/e anormal sa nu mananci”, refuz afirmatiile cum ca “e normal sa crezi in ceea ce spune altul / e anormal sa nu crezi ceea ce zice altu’ “. Refuz pana si identitatea. De ce nu? E lucrul ce mai simplu, sa negi faptul ca existi.
Pana la urma cum simti ca existi? Ei bine, am tradat totul: simti. Lucrul asta e lucrul ce-ti tradeaza tie existenta. Lui Marin Preda i-a trebuit sa auda cum vorbeste cineva, mie mi-a trebuit sa vad si sa-mi pun intrebarea “de ce?”. De ce om? De ce fiinta?
Pana la urma cred ca o sa fug de asta. As fugi de propria mea gandire. Desi cred ca nu pot.
Cum ar fi sa-i zic gandirii mele: Fa-ma uitat! Iar ea sa-mi zica: Sa nu te mai intorci la mine!!!
Asta ar fi ceva abstract? Nu. Pentru ca sunt eu, gandirea (bine, cam ne-fizica din partea ei, dar..) si afirmatiile, propozitiile. Abstract ar fi sa nu fim. Sa existam intr-un vid si sa zicem asta. Dar ar si noi am apartine vidului. Si cuvintele noastre la fel.
Gandire… coboara-ma-n rai!
