De ceva timp mi se tot sugereaza sa o termin cu ganditul. Sa… “inimesc” pe cineva, si sa fiu oleaca mai putin smarty pants si oleaca mai mult hearty (am incercat o rima, nu urlati). Ei bine, fac o pauza de la o gandire uriasa pe care o am de facut pentru o regionala si o sa gandesc (caci daca inimeam nu mai povesteam) oleaca pe tema asta.
Trebuie sa recunosc, mare filozof nu sunt, poate ca marime a tot ceea ce am gandit am ajuns la acelasi procent cu cat am inimit (foarte tampit cuvantul, dar… lasati-l asa), so maybe it’s a fair fight. Cu alte cuvinte, deja am plecat de la premisa ca ceea ce poti gandi e cantitavi mult mai mare decat ceea ce poti iubi.
Important este calitativul, penntru ca de cele mai multe ori prefer calitatea in locul cantitatii, desi in urma unui principiu sfant Leninist as fi indreptatit sa cred ca si calitatea vine odata cu cantitate – lucru care e chiar foarte adevarat.
Oricum, nu e important asta. Hai sa trasam niste extreme.
Mai intai sa gandim ca ambele sunt niste pete. De cerneala spre exemplu. Le aruncam pur si simplu pe o bucata de lemn pusa pe orizontal. Hai sa vedem care e mai densa si se intinde mai mult, care e mai colorata si transforma lemnul respectiv intr-un obiect mai dragut, si nu in ultimul rand care pata ar trebui s-o stergem si care nu.
Hai mai intai sa vedem extremele, incepem cu minimii si apoi cu maximii celor doua.
Minimul inimii este atunci cand nu iti pasa de nimic. Nepasarea ta devine probabil cea mai mare forma a ta de tortura, deci pana si acea doza pe care un “idiot sentimental” o are de “flegma” este pana la urma tradusa in nepasare. Desi ignoranta este cea mai des intampinata pe toate strazile, pe fetele tuturor oamenilor, ea se rezuma doar la egoism de cele mai multe ori, sau altruism fata de un cerc destul de restrans. De-obicei cand vezi un om pe strada mergand tot ceea ce simte si are in subconstientul lui sentimental este reprezentat de el si familie +/- prieteni. Grupul este foarte restrans. Deviez, insa. Deci minimul sentimental pe care cineva poate sa-l aiba este nepasarea, incapacitatea de a iubi, de a simti ceea ce simte altul, de a face un lucru doar pentru ca asa ii dicteaza ceva din interiorul lui.
Minimul gandului este unul mult mai urat si mai had totusi, deoarece e acea incapacitate de a vedea ce se va intampla, de a vedea ce vei face tu. Practic, nu poti nici macar sa te gandesti putin in viitor ce se va intampla, pentru ca oricum tu nu stii ce trebuie sa faci tu in acel moment. Cel mai probabil, nici nu stii ce ai facut in trecut. Minimul gandirii este atat ne-antrenamentul mintii, cat si incapacitatea de a-ti antrena mintea in viitor, fie chiar si prin cele mai banale lucruri posibile, eventual memorarea unor lucruri.
Maximul inimii este detasarea de eul tau (my opinion). Este momentul in care pentru toata lumea esti in stare sa faci orice, iar daca trebuie sa faci compromisuri, nu le faci, ci incerci tu sa schimbi total ceva doar de dragul binelui ambelor parti. Ca sa zic asa, cineva care iubeste foarte mult va impaca si binele cu raul – sau macar va incerca. Si ying-ul si yang-ul si albul cu negrul si saracul cu bogatul si intelectualul cu prostul. Practic, va depasi niste bariere ale ratiunii in asa fel in care sa defineasca el insusi modul in care sa poata actiuna. Ceea ce este paradoxal: am zis ca va impaca si opusurile, iar eu consider mintea si inima opusuri, deci inimosul va incerca sa impace inima cu ratiunea depasind bariera ratiunii. Cel mai probabil va depasi si bariera sentimentelor, cel mai probabil va fi exact persoana care va incerca idealul, nefiindindu-i frica de nimic. Totusi o va distruge constant lipsa ratiunii, aceasta lipsa fiind singura piesa in minus ce o opreste in a fi ideal si in a atinge idealul.
Maximul gandirii este, si mai paradoxal, “nebunia”. Este, ei bine, nebunia “normala” de zi cu zi, banala definitie a nebuniei. Practic maximul gandirii intr-o persoana va fii acea persoana care va inlatura tot in intregul ei inafara de ratiune. Ratiunea il va purta departe, insa va ajunge singuratic pe stanca lui, nebun, simtindu-se un prost ca nu le-a avut pe celelalte. In ciuda acestui lucru, ordinea este cuvantul lui de ordine. Prin faptul ca el are doar ratiune, atunci el isi va putea ordona cele din interiorul lui mult mai bine, eventual facand “dosarele” in capsorul lui, ajungand pana la urma la un sistem de gandire revolutionar.
Acum ca am definit acestea, pot sa zic ca momentan, inima si creierul intruchipate par complementare. Cel putin asa mi se pare, insa e ca si cum ai pune in locul unei scorburi o bucata de lemn, sperand ca in timp sa se fixeze molecula cu molecula acolo. Nu sunt sudabile intre ele, si cel mai probabil vor iesi scantei.
Cantitativ castiga inima, calitativ castiga creierul. Dam totusi verdictul inimii, pata inimii e mai mare, se extinde mai mult, dar pata de cerneala a creierului e totusi mai densa.
Ma rog, trecand mai departe: Cine infrumuseteaza mai mult?
Am fi indreptatiti sa spunem: inima. Ei bine, inima este un mecanism care lucreaza haotic, care intr-adevar isi doreste frumosul, insa lipsind ratiunea, nu stie cum exact sa ajunga acolo si se ghideaza doar dupa anumite instincte si cutume dictate din interior, din sentimente. Lipseste insa ratiunea, ordinea universala, inspiratia.
Si aici cu mandrie castiga clar in privinta mea Creierul. He’s smarter, are surse mai multe de inspiratie, de idei, le foloseste mult mai bine folosind ordinea din capul lui, nu are neclaritati, nu intalneste erori interioare, iar ceea ce iese este asemanator perfectiunii Greciei Antice, unde fiecare statuie trebuia facuta exact exact dupa anumite proportii. Bun, dar aduce ceva nou? Aici cu siguranta nu e outside the box. Gandirea nu poate iesi, de cele mai multe ori, outside the box, conceptul de think outside the box (adus pe la extrem) e un total ideal. De cele mai multe ori inima ajunge outside the box, spargand bariere, insa nu e suficient, deoarece pur si simplu sare spre mari inaltimi, in timp ce gandirea are rabdare si-si construieste o scara, o pietruieste si are mare-mare grija de ea.
Care pata trebuie stearsa si care nu?
Ganditi-va la un proces. Inima si creierul.
Inima are tipa, ar face totul cu un patos enorm, ar face o conexiune sentimentala cu publicul si cu juriul, ar pune intrebari super retorice, ar ajunge pana si in momentul in care ar fi diavolul insasi care trebuie aparat, si pentru un moment el chiar este aparat. Pana in momentul in care isi da seama ca pentru a trece dintr-o parte in alta, eventual de la un mal la altul, sau pentru a trece intre doua piscuri, podul peste care a mers atata timp, dand argumente super inimoase, facand pledoarii energice, e defapt fara nici-o schela de sustinere. Tacere, vine creierul.
Creierul foarte elegant incepe cu Rationamentele, incepe cu Dovezile, incepe sa arate exact ceea ce vrea el sa demonstreze, ca el ar fi pata ce trebuie demonstrat, pune intrebarea “de ce?” la fiecare afirmatie pe care o zice, dupa care continua perfect traseul lui. Dupa asta incepe sa arate cu exemple ce a facut el, dupa care face o chestie foarte simpla. Practic, isi face schela, langa cea a inimii, construieste si sina pe care va merge, totul in ordine, cum am zis si in a doua idee a mea legata de frumusete, construieste un pod foarte dragalas, insa uita sa-l darame pe cel al inimii, din simplul motiv ca a uitat de sentimentul simplu : Restul?
Practic nimeni nu castiga din aceasta. Cu o singura mentiune – pata de cerneala a creierului este mai densa si mai putin extinsa. Deci mai intensa din punct de vedere al colorarii. Deci, ce se intampla? Lemnul respectiv dupa ani si ani va purta culoarea petei creierului, a gandirii, a rationamentului, pe cand pata dragostei s-a extins prea mult inafara lemnului, a iesit in decor, si n-a lasat macar o urma.
Daca in istorie gasim ceva despre o mare poveste de dragoste, o sa vedeti ca in cea mai mare parte ea e rationalizata, si adusa practic de Creier inapoi pe bucata de lemn. Nota: jumate din post-ul asta e o metafora.
Pe data viitoare! 
